Peştera Ialomiţei

Peştera Ialomiţei este situată în localitatea Moroeni, judetul Dâmboviţa, pe versantul drept al Cheilor Ialomiţei, la o altitudine de 1.660 m, scobită în calcarele jurasice ale Muntelui Bătrâna.

 Numele acesteia vine de la râul Ialomiţa, care izvorăşte la 10 km distanţă din circul glaciar numit Obârşia Ialomiţei, situată sub Vârful Găvanele (2.479 m), aflat la 600 m de Vârful Omu şi la o distanţă mai mică de Vârful Ocolit, numit şi Bucura Dumbravă.

 Intreitul Stâlp al Cerului 

  După unii autori, aceste trei vârfuri formează Intreitul Stâlp al Cerului, menţionat în tradiţia antică, pe care cercetătoarea Cristina Pănculescu îl numeşte cel mai important Centru Energetic Informaţional natural al planetei: “Centrul lumii unde se face legătura dintre cer şi pământ, unde este Poarta de ieşire din masivul terestru, unde creşte Arborele vieţii”

.

  Aceasta prezintă în cartea „Taina Kogaiononului – Muntele Sacru al dacilor“concluziile şi argumentele pe care se bazează aceste concluzii rezultate în urma unei munci de cercetare întreprinsă pe parcursul a patru ani în munţii Bucegi, cercetare bazată pe studii de mitologie comparată, istorie veche, folclor şi artă veche românească, istoria religiilor, hermeneutică şi ştiinţe tradiţionale în general.

 

Gura peşterii, în formă de semielipsă, se deschide pe o terasă orizontală, ce se găseşte la 18 metri deasupra fundului văii. Chiar la intrarea în Peşteră se află Mănăstirea Ialomiţei, ridicată în secolul al XVI-lea, ctitorită de voievodul Ţării Româneşti, Mihnea cel Rău.

Citeste mai mult: adev.ro/nlv6po

Zona care conţine acest Centru este Sanctuarul principal – Altarul Kogaiononului. Deci Muntele Sacru al dacilor se află în Bucegi; el este structurat pe trei niveluri care corespundeau la tot atâtea trepte de iniţiere:

 

 – primul nivel: Peştera lui Zalmoxis identificată cu Peştera Ialomiţei, în 12 mai 1986;

– al doilea nivel: Platoul Babelor unde se află Sfinxul de la care a început totul, în 25 noiembrie 1984;

 

 – al treilea nivel: Zona Vârfului Omu, care este Sanctuarul principal.

Se spune că în Peştera Ialomiţei a poposit şi Apostolul Andrei, unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Hristos, cel trimis să încreştineze România.

 

 “În fundul văii Ialomiţei, nu departe de primele ei începuturi, sfredelită într-un perete stâncos, înalt de peste 100 m, şi în mijlocul unui defileu sălbatic, umed şi întunecos, străbătut ca o vijelie de valea zgomotoasă, se află cunoscuta şi mult-cercetata Peştera Ialomiţei, una dintre cele mai importante excavaţiuni din Carpaţii Meridionali”.

 

Aşa localiza în anul 1924 peştera Mihai Haret, în cartea sa  “Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera”.

 

Pestera Ialomitei se desfăşoară pe un singur nivel pe o lungime de aproximativ 480 metri, dincare 400 metri sunt accesibili turiştilor, până în punctul numit „la Altar” urmând în amonte o porţiune de încă 80 metri, cu galerii şi săli.

Diferenţa de nivel este de 60 metri. Este străbătută de un pârâu şi are o desfăşurare mixtă, prezentând atât galerii cât şi săli.
 
Se bănuieşte că schitul lui Mihnea Vodă cel Rău va fi fost ars şi înălţat din nou în mai multe rânduri, fiind construit din bârne de brad, îmbrăcat de sus până jos în site frumos cioplite. 1818, schitul a ars complet, iar în 1819, s-a ridicat un schit nou, mai aproape de gura grotei cu circa 10 metri.

În, anul 1940, schitul a ars din nou, fiind refăcut între anii 1940-1942, de ieromonahul Mihail Bădilă. În anul 1961, pe 20 aprilie, a izbucnit un incendiu la chiliile de la gură Peşterii, schitul a ars definitiv, nerefacandu-se până în anul 1993.

Biserica mai veche,  este construita din lemn pe o fundatie inalta de piatra. In exterior peretii sunt captusiti cu sindrila. Este compartimentata in Altar, naos, pronaos si pridvor care lasa impresia ca a fost construit mai tarziu.

Catapeteasma este din lemn si in partea inferioara are pictata in stanga pe Sf. Cuvioasa Paraschiva, in dreapta pe Sf. Ierarh Nicolae, iar in centru pe "Maica Domnului si Iisus Hristos". Are doua turle infundate, una pe naos, alta pe pronaos.  Lumina se primeste in altar de la o fereastra pe peretele din dreapta si de la o fereastra pe centrul peretelui de la rasarit. Naosul si pronaosul au cate o fereastra pe fiecare parte a zidului (in total 4), iar pridvorul este luminat de cate o fereastra pe dreapta si stanga precum si de usa din lemn care in partea superioara are geamuri. Geamurile ferestrelor sunt duble, cele din interior au pictura pe sticla.

Strabon ne spune explicit: „Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numesc geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului ce curgea alături” (Geografia, VII,3,5) Acelaşi autor ne spune că aici se afla şi peştera unde se retrăgea marele preot al lui Zamolxe, care-i purta numele, fiind el însuşi considerat zeu: „La început el (Zamolxe) a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-o peşteră, inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bună bucată de vreme, întâlnindu-se rar cucei de afară, doar decât cu regele şi cu slujitorii săi”

Din mărturia lui Strabon tragem însă şi o altă concluzie Catehizarea nu este un obicei creştin întrucât ea era practicată în cultul lui Zamolxe de la început. Prin urmare, mărturiile pe care le avem noi, nu sunt în legătură cu Zamolxe zeul ci cu Zamolxe Marele Preot, ridicat la rang de zeu prin catehizare!

Textul lui Strabon: „Locuinţa marelui preot dac ar fi fost într-o peşteră din Kogaion şi aici, în clipe de cumpănă venea să se sfătuiască sau să consulte voci oraculare probabil chiar regele dacilor. Autorii greci relatează că dacii îşi numeau preoţii <călători prin nori>; de aici pare să rezulte cel puţin că sanctuarul principal era pe un munte atingând norii”

Strabon ne semnalează prezenţa unei ape care curgea pe alături de Muntele Sacru şi într-adevăr, Ialomiţa, izvorăşte din vecinătatea întreitului Stâlp al Cerului, menţionat în tradiţia antică, format din piscurile Găvanu, Vârful Ocolit şi Omu. Mai departe acest râu ocoleşte platoul Babelor ajungând la picioarele peşterii care-i poartă numele.

 

V. Kernbach şi Strabon ne mai spun că Zamolxe s-a retras într-o peşteră unde aveau acces doar regele şi slujitorii săi pentru a tine sfat de taină în problemele ţării. Din nou realitatea se poate verifica în teren.

Faptul că peştera avea reputaţie sacră ne-o demonstrează denumirea, păstrată de tradiţie a celui mai îndepărtat punct accesibil al ei – La Altar. În plus, vechea denumire a Peşterii Ialomiţei este „Peştera lui Decebal” iar una dintre grote se numeşte chiar „sala lui Decebal”, fapt ce demonstrează că regele-erou dac, obişnuia să vină aici ca şi înaintaşul său Burebista şi nu numai ei. 

Triplul sanctuar din Bucegi şi cele trei trepte ale iniţierii antice

Ce este iniţierea? Toate textele antice echivalează iniţierea cu drumul parcurs de neofit pentru a ajunge la „a doua naştere”. Orice iniţiere veritabilă are o structură triplă aceasta fiind după părerea lui Rene Guenon, gradarea fundamentală. Numai că templul arhetipal din Bucegi ne prezintă şi el o structură pe trei nivele ceea ce-l face să devină simbolul arhetipal al iniţierii zamolxiene.

Primul nivel şi cel mai de jos este Peştera Ialomiţei sau Peşteră lui Zamolxe unde neofitul murea pentru lume pentru a se naşte a doua oară din pământ cu scopul bine fixat de a ajunge să cunoască tainele cerului. 

 

Această ultimă etapă a iniţierii, a cunoaşterii tainelor cereşti , spirituale era realizarea supremă a omului în tradiţia orientală dar şi în cea a Occidentului, cel puţin la începuturile Evului Mediu (v. Legenda Graalului, Legenda regelui Arthur şi a cavalerilor Mesei Rotunde).

Spuneam că templul din Bucegi este structurat pe trei nivele şi că aceste nivele reprezintă cele trei trepte ale iniţierii autentice. 

Astfel, după ce neofitul se năştea a doua oară în Peştera lui Zamolxe, după o instruire prealabilă pe cel de-al doilea nivel, Platoul Babelor, unde devenea iniţiat, ajungea, în sfârşit, la cel de-al treilea nivel (Altarul sau Sanctuarul Principal, Întreitul Stâlp al cerului) atingând iniţierea divină, în Centrul Lumii.

 

Solomonarii şi Muntele Sfânt şi Tăbliţele de la Sinaia

Solomonarii sunt, în tradiţia românească, vrăjitori, practicând magia, socotiţi a fi investiţi cu puteri miraculoase, putând avea raporturi cu duhurile. În imaginarul popular, ei încalecă balauri, sunt capabili să facă ascensiuni cereşti si să oprească sau să aducă grindina.

La poalele Bucegilor, în staţiunea climaterică Sinaia , s-a descoperit un tezaur format din plăcuţe de plumb, care conform părerii unora dintre cercetători, ar relata istoria dacilor din cele mai vechi timpuri până la domnia lui Decebal şi chiar mai departe.  

„În tăbliţele de la Sinaia apare şi cel mai important conducător de după Decebal, necunoscut de istoria noastră oficială, dar sugerat de celebrul poem germanic medieval „Cântecul Nibelungilor” sub numele de Ramunc sau Siheger, ca duce al valahilor. Aceasta este eliberatorul Daciei, cel care a iniţiat revenirea la vechile tradiţii ale ţării, precum şi culegerea de legende divine sau mirene, consemnate în tăbliţele de la Sinaia. Variante pentru numele lui sunt: Romanh, Romansie, Lomanh şi una foarte importantă, SO LOMONIUS însemnând „Cel Luminos”.

Atributul dat acestui rege dac, luminează atât enigma textelor de la Sinaia cât şi originea Solomonarilor. Ei nu sunt urmaşii regelui biblic Solomon, ci ai acestui rege luminos al Daciei. 

Aceleaşi tăbliţe ne spun că Solomonarii fac parte dintr-un ordin mistic cu sediul în cetatea Babariului. Această cetate poate fi pusă însă în legătură cu stâncile din vecinătatea Platoului Bucegilor, numite Babe unde neofitul, după ce era născut a doua oară în peştera lui Zamolxe se pregătea, pentru a se naşte a treia oară pe Întreitul Stâlp al Cerului, ultimul stadiu al templului iniţiatic din Bucegi.  

Prin urmare, tăbliţele de la Sinaia par a fi scrise de solomonari, urmaşi ai acelor kapnobatai „calatori prin nori” despre care ne vorbeşte Strabon.

 In ce priveste Apa Sfanta, chiar si cercetarile stiintifice moderne par sa i se supuna. Poate ca Ialomita, numita in scrierile vechi Naparis si Helibakia, a fost intr-adevar apa sfanta, care dupa 400 de km se varsa in Dunare, la Carsium, unul din punctele strategice de pe fluviu. Sau poate este vorba de Apa Vie, un fenomen straniu, dar real, intalnit in Valea Ialomitei. Este vorba de zona numita "Sapte Izvoare", aflata pe versantul estic al Bucegilor, pe Valea Ialomitei, intre Lacul Bolboci si Scropoasa, unde exista o sursa de apa misterioasa, cercetata in laborator inca din 1927. 

Ce are special aceasta apa? Se pare ca este una dintre cele mai curate din lume! Studiile au continuat, au venit si strainii si au facut cercetari, iar testele aratau ca toti indicatorii calitativi ai apei de la Sapte Izvoare au un standard superior tuturor surselor de apa cunoscute in lume! De pilda: numarul de bacterii e zero - fata de 5, limita minima acceptata - poluarea cu azotati si azotiti e zero. In anii 80, au fost reluate cercetarile, iar zona a fost inchisa. 

Testele recente au aratat ca, intr-adevar, este vorba de o apa speciala, care izvoraste dintr-o grota unde se afla un imens lac subteran. Din punct de vedere chimic, aceste izvoare sunt, intr-adevar, unele dintre cele mai curate surse naturale de apa plata din lume. 

S-au gasit si explicatii stiintifice pentru aceasta minune: fie apa aceasta trece printr-un camp magnetic, fapt care o face sa-si recapete structura ordonata ideala (iar cercetarile magnetometrice au detectat puternice anomalii in zona), fie izvoarele trec pe langa un zacamant de argint, iar argintul impiedica dezvoltarea bacteriilor. Aceasta este "apa vie", cunoscuta de preotii daci, care erau si mari vindecatori.

Se bănuieşte că schitul lui Mihnea Vodă cel Rău va fi fost ars şi înălţat din nou în mai multe rânduri, fiind construit din bârne de brad, îmbrăcat de sus până jos în site frumos cioplite. 1818, schitul a ars complet, iar în 1819, s-a ridicat un schit nou, mai aproape de gura grotei cu circa 10 metri. În, anul 1940, schitul a ars din nou, fiind refăcut între anii 1940-1942, de ieromonahul Mihail Bădilă. În anul 1961, pe 20 aprilie, a izbucnit un incendiu la chiliile de la gură Peşterii, schitul a ars definitiv, nerefacandu-se până în anul 1993.