Multe dintre lacuri au o concentrație de sare de 260 grame/litru. Lacul Avram Iancu (fosta mină "Grosse Grube", "Ocna Mare"), cu o adâncime de 132,5 m, este considerat cel mai adânc lac antropogen din țară.
Climatul temperat, aerul bogat in aerosoli, temperatura anuală mult peste media din această parte a țării și recentele renovări ale ștrandului, au adus din nou stațiunea la faima din trecut.
Ocna Sibiului prezintă și interes arheologic, aici fiind descoperite unelte din epoca bronzului (1900-800 î.C.), care sunt expuse la Muzeul Brukenthal din Sibiu.
O trăsătură specifică lacurilor sărate este stratificația apei, salinității și temperaturii. La suprafața lacului se găsește o pânză de apă dulce permanentă, iar la adâncime stratul de apă sărată care acumulează permanent căldură.
Apele lacului sunt populate de o faună specifică mediului salin, iar pe mal se dezvoltă o floră halofită bogată.
Diferența de temperatură și salinitate este folosită în scopuri terapeutice.
Zăcământul de sare a fost exploatat încă din timpul romanilor, continua exploatare ducând la formarea unor mari caverne subterane, care, prin prăbușirea lor, au format următoarele lacuri: Horea, Cloșca, Crișan, Pânzelor-Inului (Ocna Iosif), Lacul fără fund (Ocna Francisc), Avram Iancu (Grosse Grube = Ocna Mare), Ocnița (Kleine Grube = Ocna Mică), Sf. Ion (Ocna Sf. Ion = Ocna Ioan Nepomuk), Poporului, Dulce, Brâncoveanu, Mâțelor, Vrăjitoarelor, Sf. Ignat, Trestiilor, Austel. Zece lacuri conțin apă sărată, patru lacuri apă dulce. Două lacuri au dispărut în ultimele decenii, prin colmatare (Lacul Trestiilor și Lacul Austel).
În epoca romană modul de exploatare a sării a avut un caracter sezonier (din primăvară, până înspre toamnă), implicând însă asigurarea nevoilor generale ale statului pe durata unui întreg an calendaristic. Prin sarea sa, Dacia era cel puțin tot atât de importantă imperiului roman, cât pentru resursele ei de aur[3]. Romanii lucrau numai la suprafață, în gropi patrulatere, până la o adâncime de 12–15 m, de unde sarea se putea scoate ușor pe punți alunecoase și cu aparate simple de ridicat, după care o părăseau și începeau alta. Așa au extras romanii sarea peste tot în Ardeal, iar excavațiile părăsite au devenit lacuri.
În anul 1767 mineralogul iezuit Joanne Fridvaldszky a descris pe scurt vechea ocnă Francisc.[4]
„Lacul fără fund”, cu o suprafață de 0,2 ha, a fost declarat rezervație naturală. Acest lac are o adâncime de 34,5 m, un diametru de 50 m, o formă ovală și a luat naștere din prăbușirea în anul 1775 a ocnei Francisc. În anul 1780[5] la Ocna Sibiului existau după Johann Fichtel următoarele ocne ogivale de sare:
- "Die grosse Grube" ("Ocna Mare"): 124 m adâncime, 200 m perimetru bazal.
- "Die kleine Grube" ("Ocna Mică"): 110 m adâncime, 169 m perimetru bazal.
- "St. Nepomuceni" ("Ocna Sf. Nepomuk"): 34 m adâncime, 36 m perimetru bazal.
- "St. Josephi" ("Ocna Sf. Iosif"): abia începută.
Despre ocnele de sare active sau inactive de la Ocna Sibiului a relatat în detaliu František Pošepný în anul 1871[6].
În anul 1896 la Ocna Sibiului era deschisă o singură ocnă de sare, deservită de un crivac de suprafață, acționat de 8 cai[7].
Ultima mină de sare de la Ocna Sibiului, ocna Sf. Ignat, a fost închisă în anul 1931.
Tehnica de deschidere în trecut a ocnelor de sare din Ardealmodificare
Înainte de deschiderea unei noi ocne de sare în Ardeal [8], se făceau deobicei foraje de explorare. Dacă până la adâncimea de 36 m (18 Klafter = 18 stânjeni) nu se intercepta sarea, se renunța la proiect, din cauza adâncimii prea mari a puțurilor. Ideal era ca solul să aibă o grosime de max. 10–12 m (5-6 stânjeni). La un rezultat pozitiv al primului foraj, se executa un al doilea, la o distanță de 6 m (3 stânjeni) de primul, pentru stabilirea exactă a grosimii stratului acoperitor deasupra celui de al doilea puț. Al doilea puț se amplasa preferențial la aceeași cotă cu primul sau cu max. 4–6 m (2-3 stânjeni) diferență de nivel față de primul puț. Un puț era rezervat pentru intrarea și ieșirea minerilor din ocne (cu ajutorul unor frânghii de cânepă), iar celălalt puț pentru extragerea sării din subteran. Puțurile se săpau cu profil patratic, fiecare latură având 2,8 m (9 pași; 1 pas = 0,3 m) până la o adâncime de 4 m (2 stânjeni) sub contactul steril-sare, după care se lărgea treptat pe următorii 4 m (2 stânjeni), cu profil tot patratic. Aici se făcea așa-numitul “fundament”, din bârne de lemn incastrate în sare, pe care se sprijinea întregul puț. Apoi se arma puțul, de jos în sus, la început cu un amestec de argilă, pleavă și lână de oaie (pentru impermeabilizarea pereților), după care cu bârne (grinzi) de lemn. Grosimea armăturilor era de 0,3 m (1 pas), astfel ca profilul efectiv al puțului se reducea în final de la 2,8 x 2,8 m la 2,5 x 2,5 m. De la nivelul steril-sare în jos pereții se căptușeau cu piele de bivol, care împiedeca contactul direct al apei cu pereții de sare. Apa care picura totuși în mină era captată și scoasă la suprafață. De la nivelul “fundamentului” în jos se săpa cu profil tot mai lărgit, conic, așa că după alți cca 8 m (4 stânjeni) cele 2 puțuri alăturate se uneau. De aici, mina lua o formă conică-ogivală cu secțiunea pe cât posibil circulară (care nu se realiza practic decât rar). Mina se declara gata pentru exploatare numai după ce un agent al administrației salinei, stând pe un bulgăre de sare în mijlocul ocnei, nu mai putea atinge tavanul ocnei cu ciocanul. Din acest moment, salariul tăietorilor de sare scădea de la 4,5 creițari (4,5 Kreuzer) pentru fiecare bloc de sare, la obișnuitul tarif de 1,5 creițari. Ocna era dată atunci oficial în funcțiune, primind totodată un nume. Costurile de deschidere ale unei ocne de sare se ridicau de obicei la peste 5.000 florini (guldeni) de argint
Ocna Sibiului are 14 lacuri mai importante:
| Lacurile de la Ocna Sibiului | |||
|---|---|---|---|
| Numele lacului | Fosta ocnă de sare | Observații | |
| Horea | Pe locul unei mine medievale (nume necunoscut) | ||
| Cloșca | Pe locul unei mine medievale (nume necunoscut) | ||
| Crișan | Pe locul unei mine medievale (nume necunoscut) | ||
| Pânzelor | Joseph – Iosif | Ocnă abandonată în jurul anului 1780 | |
| Lacul fără Fund (Lacul Francisc) | Franz - Francisc | Ocnă abandonată în anul 1755. Adâncimea actuală: 33 m. Fenomen de heliotermie. | |
| Avram Iancu (Ocna Pustie) | Grosse Grube - Ocna Mare - Fodina Maior | Cel mai adânc lac antroposalin din România (adâncime: cca 130 m) | |
| Brâncoveanu (Tököly See) | Mină abandonată în 1699 | Prezintă salinitatea cea mai ridicată (310 g/l) | |
| Ocnița | Kleine Grube - Ocna Mică | Ocnă abandonată în anul 1817 | |
| Rândunica (Sf. Ioan) | Johann Nepomuceni - Ioan Nepomuk | ||
| Mâțelor | |||
| Lacul Verde | |||
| Lacul Auster | Este unic din cauza insulei sale | ||
| Lacul Negru | |||
| Lacul Gura Minei | |||
O trăsătură specifică lacurilor sărate este stratificația apei, salinității și temperaturii. La suprafața lacului se găsește o pânză de apă dulce permanentă, iar la adâncime stratul de apă sărată care acumulează permanent căldură.
Apele lacului sunt populate de o faună specifică mediului salin, iar pe mal se dezvoltă o floră halofită bogată.
Diferența de temperatură și salinitate este folosită în scopuri terapeutice.
Lăcașuri de Cult
- Biserica „Brâncoveanu de Sus” a fost inițial o ctitorie a lui Mihai Viteazul (1600), de tip dreptunghiular și absidă decroșată (retrasă față de pereții naosului), cu decorații pe fațade specific muntenești. Constantin Brâncoveanu o reface în 1701, arhitectura monumentului fiind o mărturie a relațiilor artistice dintre Țara Românească și Transilvania. Edificiul a suferit o supraînălțare în secolul al XIX-lea, fațadele prezintă arcade oarbe geminate, un brâu puternic, iar sub fosta cornișă o friză de ocnițe pătrate. Picturi murale din 1723. În tabloul votiv apar figurile lui Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu.
